Hey, hey, DJ! Astăzi m-am trezit devreme ca să vă pot povesti una-alta despre cum a decurs cea de-a șasea ediție Mioritmic. Și bine ar fi să apuc să notez totul cât încă e proaspăt în capul meu, chiar dacă la cum îmi arde fața, am toate șansele să încep să delirez. Oh yeah, febra is back.
Înainte de toate, vreau să dau puțin timpul înapoi și să mă întorc la prima ediție la care am participat, cea din 2015, cea care m-a convins. La momentul acela nu eram nici mare fan al muzicii electronice, nici nu bifam festival după festival, cred că am ajuns la Mioritmic din pură întâmplare și pentru că mai mulți din grupul de prieteni mergeau. A fost dragoste la prima participare? Da. Pe atunci, festivalul avea o durată de 2 zile, vineri și sâmbătă, iar line-up-ul era mai restrâns, evident. Mai puține zile, mai puțini artiști invitați. Asta nu ne-a oprit să țopăim continuu, pentru că vă vine să credeți sau nu, scena Cobza a fost dintotdeauna în topul preferințelor mele și n-am ce-i face. După ce participasem la Electric Castle și Untold încadram festivalurile într-un anumit tipar, vedeam evenimentele de genul desfășurându-se pe un spațiu foarte mare și mă așteptam ca Mioritmic să fi pus stăpânire pe întreaga pădure Hoia.
Nu e chiar așa. Mioritmic este genul de festival la care nu ai cum să te pierzi de prietenii tăi și să nu-i mai găsești niciodată pentru că totul este destul de restrâns, fără a crea senzația de sufocare. Cele 3 scene – Nai, Lira și Cobza – sunt fix una lângă alta și credeți-mă, și să vrei să eviți pe cineva, n-ai cum. Mai există barurile, o zonă de unde vă puteți încărca bateriile și să mâncați ceva, zone pentru fumat, garderoba, shop-ul oficial și punctele în care banii sunt schimbați în token-uri. Totul se învârte în jurul muzicii și a experienței muzicale a celui care se află în fața scenei, lucru care se simte de la line-up, până la vizualuri și sistem audio. Recunosc că îmi era tare dor să-i trec pragul din nou, mai ales că anul trecut am absentat. Nici nu m-am speriat când am aflat că au extins timpul dedicat petrecerii și festivalul ține de joi până duminică. Nici când am văzut line-up-ul și parcă toți îmi făceau cu ochiul. Singura consolare a fost că pot fugi rapid de la unul la altul și nu-mi adaug prea mulți kilometri în aplicație. Ce-i drept, îmi fugise din minte la momentul respectiv toți pașii de dans pe care aveam să-i adun.
Vă spun pe scurt traseul în cadrul festivalului, ce artiști am apucat să văd și pe la ce scene m-am perindat. Vă avertizez de pe acum însă că nu am vrut să transform festivalul într-un maraton de ore nedormite și dans, iar sâmbătă deja m-au cam lăsat picioarele pentru că mă prinsese răceala în mrejele ei. Joi, în apropiere de miezul nopții, mi-am și ocupat locul la scena Cobza. Doar v-am zis… Și nemișcată am fost de acolo până spre dimineață, numai bine am făcut un fel de warm up cu Krueger, după am avut un moment de liniște și introspecție cu Silent Strike, iar mai apoi am dansat până n-am mai putut pe setul lui Nastia și a celor de la Black Sun Empire. Mi-a fost destul de greu să mă mut de la așa agitație la Lira, unde era Petre Inspirescu, așa că pe la ora 6 am cedat și am mers acasă. E și mâine o zi.
Vineri a fost cea mai agitată zi pentru mine, am făcut slalom printre scene și sincer vă spun, n-a fost artist pe care să nu-l ratez. Mi-a plăcut mult de Pablo Luque și chiar eram curioasă să-l văd, mă bucur că nu m-a dezamăgit. Venisem cu un plan bine făcut de acasă și voiam să stau 5 ore la Praslesh, dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu aglomerația din cortul românașilor, am renunțat și am tot oscilat între TiNI & Bill Patrick și Fer Br. Pentru mine a fost mai mult o zi de socializare, de reîntâlnire cu mai mulți prieteni pe care nu-i văzusem demult, am stat la povești și ne-am bucurat de muzică. Să nu credeți că la Mioritmic doar se dansează și atât. Nici vorbă, poveștile au curs continuu.
Sâmbătă, după cum deja v-am anunțat, am început să bat ușor în retragere. Am vrut foarte mult să-i prind pe A Guy Called Gerald, Margaret Dygas, Akufen și Bruno Pronsato, așa că am setat alarma pentru ora 5 dimineața și m-am prezentat la petrecere odihnită și semi-fresh la ora 7 dimineața. Da, am râs și eu de mine când am văzut cu câtă ușurință mă trezesc să merg să mă distrez. Planul meu a fost din nou spulberat, pentru că încet-încet am început să mă simt tot mai amețită și mai slăbită (și nu era amețeală dată de alcool), iar pe la ora 12 era foarte clar că răcisem și am nevoie de un ceai și un Fervex. Partea bună e că A Guy Called Gerald și Margaret Dygas au fost incredibili, am prins puțin și din Akufen și Charlie, deci n-am plecat tristă. Bine, poate puțin tristă, când am văzut video-uri de la Priku. Nu știu când o să reușesc să-l ascult și eu pe băiatul ăsta, dar funny thing: niciodată n-am apucat să stau cap-coadă la un set de-al lui. E pe wishlist, nu mă las.
Cam așa a fost la Mioritmic anul acesta pentru mine. Am ratat câteva ore de interes, dar dacă mă uit înapoi, văd doar zâmbete și culori frumoase, deci per total a fost o experiență reușită. Nici măcar faptul că voi sta o săptămână închisă în casă nu mă face să cred altceva, pentru că nu în fiecare weekend ai șansa de a-ți vedea toți prietenii reuniți, de a asculta atât de mulți artiști internaționali și de a cunoaște spanioli, englezi și francezi. N-am depistat probleme organizatorice (a picat curentul la un moment dat pentru câteva secunde, dar toată lumea a reacționat atât de amuzant încât nici nu-mi pare a fi o problemă), dar militez pentru un cort la mare la românași anul viitor. Cine e cu mine?
Tu ai fost la Mioritmic anul acesta? Dacă ai vreo poveste care merită împărtășită, feel free to do so.
? KOMITI ◘