Notele vii dintr-o natură moartă. Acesta este sloganul celei de-a 51-a ediție a Festivalului Toamna Muzicală Clujeană, desfășurat anul acesta în perioada 13-18 octombrie. Concertul de deschidere, susținut de Corul și Orchestra Filarmonicii de Stat din Transilvania, a demonstrat cât de bine gândite au fost cuvintele anterioare, deoarece spectacolul a transmis ideea de energie, de viață, chiar dacă ne aflăm într-un anotimp melancolic. Deși ar trebui să vă descriu succint atmosfera din cadrul acestui concert, este o muncă tare grea. Cele două ore au adus mereu elemente noi, iar când te gândeai că nimic nu te mai surpinde… uite surpriza. Mi-a părut ca o masă copioasă cu mâncăruri alese, doar că cel hrănit a fost intelectul.

Spectacolul a avut loc în sala Auditorium Maximum, de la ora 19, în ziua de vineri 13, o dată deloc ghinionistă. Am bănuit că audiția va fi una foarte plăcută, de îndată ce am intrat în clădirea Colegiului Academic. Acolo, în hol, au fost expuse picturile lui Emil Ciubotaru, realizate cu atâta iscusință, încât aveai impresia că privești o fotografie, nu un tablou. Majoritatea reprezentau peisaje pline de viață, iar culorile se armonizau perfect și furau laude privitorilor.

Dar să revenim la spectacolul nostru. Iubesc momentul acela când e forfotă în sală, apoi luminile se sting și intră membrii filarmonicii, iar lumea începe să aplaude entuziasmată. Așa s-a întâmplat și în cazul de față. Ca orice deschidere, am avut parte de un scurt discurs în care am aflat că acest festival este cel mai vechi de acest gen din România, iar anul acesta, Fundația Niște Oameni a ajutat la reinventarea logo-ului. Imediat după cuvântare, dirijorul Mykola Diadiura și-a făcut apariția pe scenă, iar la semnul lui, sala s-a umplut de muzică. Prima lucrare interpretată a fost Tripticul Huțul de Miroslav Skorik, un compozitor ucrainean. Am simțit toamna în notele muzicale, toamna așa cum este ea de-a lungul celor trei luni. Spun acest lucru deoarece începutul piesei a transmis veselie, un septembrie călduros. La un moment dat, însă, linia melodică a devenit gravă și am simțit un fior pe șira spinării fiindcă sentimentul transmis a fost unul scary, de parcă urmăream un film de groază. Mi-am imaginat că aceea trebuia să fie luna noiembrie, foarte aproape de iarnă.

Vorbeam mai înainte că acest concert a cuprins numeroase surpize. Prima a fost reprezentată de pianistul Antonii Baryshevski. Deși mi-a plăcut enorm interprearea filarmonicii din prima jumătate de oră, am simțit că mi-aș dori ceva mai mult. Odată ce am auzit acordurile pianului, am știut că tocmai acest lucru lipsea. Concertul nr. 3 pentru pian în Do major, op. 26 compus de Serghei Prokofiev a adus un suflu nou, furtunos. Nu știai unde să fii atent, la cine ar trebui să privești, de unde răsună atât de multe note în același timp. Ba mă uitam la arcușuri cum se mișcă în tandem, ba eram impresionată de dexteritatea pianistului, cât de rapid își mișcă degetele deasupra clapelor. Tot momentul a fost la fel de armonios precum culorile tablourilor pe care le apreciasem la intrare. Muzicienii au transmis emoția pe care, uneori, în fuga noastră, uităm să o mai simțim. În scurtele momente de pauză, suspansul se citea în liniștea publicului, genul acela de liniște în care un tușit te face să tresari. Am călătorit alături de muzică prin mai multe sentimente, de la veselie la tristețe. Finalul a fost atât de neașteptat, încât mi-am dat seama doar după aplauze că s-a terminat. Antonii Baryshevski a revenit să ne mai încânte pentru câteva minute și să ne demonstreze, în caz că nu ne-am dat seama, ce pianist talentat e el.

Abia am așteptat să se termine pauza și să văd care va fi următoarea surpriză. Nu am fost dezamăgită. După ce membrii orchestrei și-au reluat locurile, a venit rândul corului, sub bagheta dirijorului Cornel Groza, să cucerească scena. Tot spațiul dedicat artiștilor a fost plin. Nu puteai să simți altceva decât fericire pentru că atât de mulți oameni se află în fața ta și doresc să îți ofere un spectacol de neuitat. Bineînțeles că aplauzele au fost mai puternice la apariția mezzosopranei Orsolya Veress. Mi-a plăcut ținuta ei și modestia cu care își privea publicul.

Această a doua parte a concertului a fost cireașa de pe tort, cu interpretarea Cantata Aleksandr Nevski compusă tot de Prokofiev. Vocile celor din cor au fost ajutate de intrumente pentru a spune o poveste pe care am putut să o înțeleg, chiar dacă nu am priceput niciun cuvânt. Tocmai sincronizarea de care dă dovadă un grup atât de mare mi se pare uimitoare. Degeaba vă vorbesc despre farmecul concertelor de muzică clasică, nu puteți înțelege decât dacă vedeți cu ochii voștri. Totul se întâmplă într-o ordine bine stabilită, dar fără a părea rigidă.

Momentul mezzosopranei a adus o oază de liniște în agitația serii. Mi-aș fi dorit să fi durat mai mult, sau un bis la finalul programului, dar știți cum se spune: esențele tari se țin în sticluțe mici. Și de acesată dată interpretarea corului și a filarmonicii s-a încheiat la fel de abrupt, sau așa a fost percepția mea de spectator care nu voia să plece acasă. Cred că același gând l-am avut toți cei din sală, judecând după aplauzele care au urmat. La acest capitol, până și publicul a dat dovadă de coordonare. Am început să aplaudăm toți în același ritm, din ce în ce mai repede, până simțeai cum te furnică palmele.

Scopul acestui articol nu a fost doar să vă descriu ce concert excepțional a fost, sau cât de buni sunt muzicienii Corului și Orchestrei Filarmonicii de Stat „Transilvania”. Mai degrabă, îmi doresc să vă conving să mergeți la oricare dintre evenimentele Toamnei Muzicale Clujene. Sacrificați o noapte de club și încercați un alt gen de muzică. Nu veți regreta și probabil veți consuma mai puțini bani, mai ales că aveți reducere ca studenți. Muzica clasică vă antrenează mintea. Cine știe ce idee genială de proiect vă vine în timp ce ascultați o vioară?

credit foto: Bogdan Meseşan