Marţi, în jurul orei 19.30, am mers la Auditorium Maximum pentru a vedea… şi auzi, concertul Robert Glasper Experiment. Fără nici un fel de aşteptări. Doar cu un search pe Google înainte cu câteva ore pentru a-mi face o idee despre acest Glasper şi genul muzical pe care îl abordează. M-a primit o atmosferă caldă, lipsită de acea agitaţie specifică momentelor dinaintea începerii unui eveniment, iar eu n-aveam cum să-mi imaginez că era exact liniştea dinaintea unei adevărate furtuni. Mi-am găsit locul în sală şi am aşteptat.

După o scurtă cuvântare ţinută de Virgil Mihaiu, scriitorul şi criticul de jazz, pe scenă au apărut cei cinci membri ai trupei: Robert la pian, Casey Benjamin – saxofon şi vocoder, Mark Colenburg – tobe, Burniss Travis II – bass şi Mike Severson – chitară. Am ţinut să-i menţionez pe toţi, căci acesta nu a fost un concert dedicat în exclusivitate lui Robert Glasper şi nu a fost susţinut doar de el. Cei cinci cântă într-o armonie perfectă, comunică pe scenă doar din priviri şi sunete, am văzut o relaţie de respect, încurajare şi, mai ales, apreciere unul pentru celălalt. Am văzut un band care combină într-o manieră inedită muzica jazz, hip-hop şi R&B, în aşa fel încât m-au ţinut ţintuită în scaun timp de 2 ore, întrebându-mă constant…ce prostii am ascultat toată viaţa?

Robert Glasper, pianist de jazz şi producător american, inspirat în special de Miles Davis, a pus la cale acest experiment, care nu este despre nimic altceva decât despre really expressing yourself şi despre electrizarea publicului. Cum? Prin abilitatea uluitoare de a mixa cu atâta uşurinţă diferite genuri muzicale şi de a livra mereu peste aşteptări, de a crea un rollercoaster de note, de emoţii, de a te transpune într-o altă dimensiune, iar apoi să te aducă înapoi fără ca tu măcar să realizezi întreg procesul. Prin adevărata muzică, aceea care face însuşi artistul să zâmbească în timp ce o aude, aceea care face oamenii să danseze lejer în scaune, prin pasiunea şi fericirea de a cânta.

Încă nu sunt o scriitoare suficient de bună pentru a reda în cuvinte ce am simţit aflându-mă în faţa acestui spectacol, cât de mult pot transmite simple instrumente muzicale. Pe cât de fericită eram că mă aflu acolo, pe atât de confuză, căci nu reuşeam să pun la capăt toate sunetele, să-mi dau seama de unde vin, cum se poate să produci aşa ceva într-un act ce părea atât de spontan. Mă simţeam ca şi cum îi surprinsesem pe cei de la Robert Glasper Experiment în studioul de repetiţii şi am petrecut o seară împreună, cântând şi iar cântând.

S-au cântat faimoasele melodii Find you, So beautiful, You and me, s-a simţit un ton romantic pe parcursul întregii seri, am avut parte chiar şi de o piesă în premieră, iar publicul a fost extaziat de la început până la final. Chiar dacă am stat în scaunele mici şi ne-am legănat pe ritmurile diverse, cred că nu vorbesc în nume propriu atunci când spun că am respirat sacadat, am simţit atâţia fiori pe şira spinării încât, la un moment dat, m-am gândit serios că probabil am frisoane şi am avut un zâmbet larg care nu s-a lăsat dus nicicum.   

S-a terminat într-un ropot de aplauze care nu au încetat timp de aproximativ 5 minute. Era de aşteptat să nu plecăm acasă cu una, cu două. Spre fericirea noastră, grupul a revenit pe scenă şi ne-a oferit o ultimă bucăţică din energia lor, din frumuseţea muzicii lor. Iar noi am dansat cu ei pe parcursul acestui moment, de la început până la final, căci nici vorbă să ne mai lase să ne reluăm locurile în scaune. Ne-am despărţit cu greu, dar am ştiut să ne facem şi noi un loc în inima lor, căci Robert Glasper s-a declarat plăcut impresionat de publicul din România, s-a simţit aproape de noi, acesta fiind şi motivul pentru care a ieşit la bis.

În ultimă instanţă, jos pălăria pentru cei care au făcut posibilă aducerea trupei în România. Cele două concerte, de la Bucureşti şi Cluj, au fost organizate de Jazz in the Park şi Twin Arts, iar cei doi promoteri promit că îşi vor continua munca pentru a dezvolta piaţa jazz din România. Nu ştiu cum a fost la Bucureşti din punct de vedere organizaţional, însă la Cluj am văzut un eveniment impecabil de la A-Z, de la amenajarea garderobei, la scanarea biletului, găsirea locului în sală şi până la felul în care s-a văzut că s-au ocupat de artişti (care, de asemenea, s-au declarat mulţumiţi de acest aspect). Felicitări, Jazz in the Park, experiment reuşit, aţi făcut fericită o sală de 650 de oameni !

Aţi fost la concert? Cum vi s-a părut?